Conform datelor statistice publicate de Beijing, contributia elementelor de productie dupa introducerea reformelor structurale, la cresterea economica este urmatoarea: investitiile straine directe de capital 61,63%, investitiile cu pregatirea fortei de munca, 9,64% si progresul tehnologic 28,73%.
Economia chineza va trebui sa faca fata, si ea, resurselor limitate, ceea ce impune adoptarea unor masuri de utilizare mai eficienta, cu un randament mai mare, a acestor resurse. Fara o exploatare rationala a bogatiilor solului si subsolului nu poate fi conceput succesul la care aspira, pe plan mondoeconomic, guvernul de la Beijing.
Cresterea economica intensiva trebuie inteleasa ca o crestere economica durabila.
Politica industriala este una din metodele cheie pentru trecerea la
dezvoltarea intensiva.
Principalele obiective ale “Programului National pentru Politica Industriala pentru anii 2008-2010” se refera la: acordarea unei atentii sporite agriculturii si economiei din mediul rural, intarirea infrastructurii si a industriilor prelucratoare, considerarea ramurilor industriale ale constructiilor de masini, electrotehnicii si electronicii, chimiei si petrochimiei ca ramuri strategice ale industriei, corelarea ajustarilor structurale ale comertului exterior cu cele ale industriei (cresterea exporturilor de marfuri care au avantaje comparative cum sunt cele din agricultura, din industria usoara, inclusiv industria textila si in acelasi timp, cresterea exporturilor de produse si servicii cu un nivel inalt de valoare adaugata laolalta cu incurajarea importurilor de tehnologii performante, de ultima generatie), realizarea unei politici economice care sa stimuleze puternic initiativa privata.
China nu este si nu vrea sa devina vreodata o economie autarhica, fara legaturi cu lumea globalizata.
Astfel, marele colos economic condus de la Beijing a inteles ca sansa sa de afirmare ca un jucator de top pe esichierul economiei mondiale rezida in atragerea marilor investitori strategici,
in cazul nostru, marile corporatii transnationale.
Dar China stie si a invatat lectia sa in ultimii 10-15 ani, ca ea este cea care trebuie sa ia “partea leului” de pe urma fluxurilor de investitii straine directe in economia sa.