Iata motivatia repetatelor si binecunoscutelor pledoarii pe care oameni de toate profesiile, pe langa medici, o sustin in sprijinul miscarii. Nu este doar o placere a unora, care prin educatie sau structura au ajuns sa traiasca bucuria miscarii alergand, facand exercitii de gimnastica sau implicandu-se mai intens in vreo disciplina sportiva pentru a ajunge la performanta. Totul porneste de la nevoia naturala, fireasca, de miscare. Este si ratiunea pe care scoala – inca in urma cu mai mult de un veac – o impunea intr-un fel, prevazand in programele institutiilor de invatamant si disciplina numita educatie fizica. In acest fel, orele de sport, de sanatate s-au integrat celorlalte, chiar daca nu intotdeauna in aceeasi maniera. Se stie, nu peste tot lectia de educatie fizica a avut statutul care i s-ar fi cuvenit. A fost un fel de cenusareasa a invatamantului romanesc. A celui preuniversitar cu precadere. Trist e ca se mai face simtita si acum, in mileniul III, o asemenea aberanta atitudine a celor care raspund de destinele invatamantului nostru. Lectia de educatie fizica, orele de miscare, de sanatate, rezervate elevilor nu sunt respectate, nu sunt pretuite asa cum ar fi necesar. De buna seama ca se ignora consecintele sedentarismului, de vreme ce, iata, numarul de trei ore pe saptamana care ar trebui sa fie legiferat ferm in scoli este nuantat dupa criterii care tin mai mult de o ingustime a logicii, daca nu chiar de o nedorita rupere de realitate. Daca toata lumea e de acord ca sedentarismul a ajuns astazi o plaga la scara mondiala (neocolind nici tara noastra), de ce atunci nu se cauta prin toate mijloacele obstructionarea si anihilarea acestuia? Iar scoala ar trebui sa fie prima institutie care sa se implice intr-o asemenea actiune. Insa n-o face si, drept urmare, elevii nu numai ca nu mai stiu sa alerge, dar sunt tot mai multi cei care aproape ca nu sunt in stare nici macar sa parcurga pe jos distante mari. Si nu pentru ca nu vor, ci fiindca asa au fost educati inca de mici: comozi si dependenti de calculatoare sau televizoare. Poate parea ciudat ceea ce afirm, dar aceasta este mult prea trista realitate. Nu-i nevoie sa circuli prea mult, mai ales in mediul urban, pentru ca sa intalnesti copii si scolari care gafaie chiar si cand merg sub povara ghiozdanului sau a rucsacului, fara a avea bratele ocupate cu ceva anume. Statisticile oficiale atrag atentia asupra faptului, deloc de neglijat, ca cel putin un copil din patru este victima obezitatii. Iar sedentarismul isi face din plin “datoria” inca de la varste fragede, prin lipsa de miscare asociata cu o alimentatie necorespunzatoare si dezorganizata. Iata de ce sunt de salutat unele initiative menite sa traga un viguros semnal de alarma prin care sa se modifice optica celor care, ingradind posibilitatea de miscare a exponentilor tinerei generatii, aduc astfel un mare deserviciu intregii societati. Intre acestia se numara nu numai profesori de educatie fizica si medici, ci spre a fi cat mai convingatori, chiar fosti sportivi de mare performanta. Astfel au ajuns de notorietate initiativele atletei Gabriela Szabo, prezenta deseori la concursuri de alergari rezervate nu numai copiilor si elevilor din Nasaudul copilariei sale, ci peste tot in tara. O alta sportiva, Ionela Tarlea, iata, deunazi i-a urmat exemplul, dintre altlete nefiind absenta nicio alta fosta mare glorie, Violeta Beclea-Silaghi. Dar mai raspund unui asemenea mesaj in favoarea miscarii si impotriva sedentarismului si exponenti ai altor discipline sportive: o fosta floretista, multipla campioana europeana, mondiala si olimpica, Laura Badea, dar si un alt nume cu o mare sonoritate in lumea sportului romanesc, fostul fotbalist Ionut Lupescu. Vor continua – aflam cu satisfactie – aceasta adevarata campanie in sprijinul stoparii sedentarismului si sportivi din lotul national de gimnastica, rugby, kaiac canoe, tir, handbal si, desigur, si altii.
Este imbucurator faptul ca se simte in sfarsit, si la noi in tara, necesitatea unui asemenea efort colectiv, de stopare a sedentarismului, pe care firesc ar fi sa-l aprecieze nu numai cei din lumea scolii, ci si parintii. Si acestia trebuie sa inteleaga ca sanatatea copiilor lor depinde in mare masura de mult prea neglijatele ore de educatie fizica. Pentru ca de multe ori, din pacate, aceasta mentalitate gresita porneste chiar din familie. Ignorandu-se, de cele mai multe ori cu buna stiinta, urmarile. Tocmai de aceea este foarte bine ca sunt sensibilizati toti factorii care raspund de educatia si dezvoltarea armonioasa a tinerei generatii. Cat inca nu este prea tarziu!