Nu cu foarte mult timp in urma, ministrul Sanatatii Nicolaescu, deci un demnitar, care, ca orice demnitar este (sau ar trebui sa fie) serios si responsabil, iesea la rampa cu niste declaratii socante despre sirul de injuraturi si amenintari, - “un limbaj ordinar, ce nu poate fi reprodus” - pe care un alt coleg ministru, si anume Melescanu, le-ar fi “incasat” telefonic de la presedintele tarii.
Nicolaescu spunea in acea declaratie televizata ca martor direct “la eveniment” nu prea a fost, dar ca i l-a povestit Melescanu si ca... “asa cum il cunoaste pe Basescu”, nici nu se indoieste de adevarul relatarii. Melescanu, in schimb, presupusul incasator de injuraturi prezidentiale tace malc, in timp ce consilierii de la Cotroceni sar in apararea presedintelui si se pun chezas ca martori ai impricinatei convorbiri.

Sebastian Lazaroiu chiar relateaza franturi de conversatie, sustinand ca Basescu i-a spus lui Melescanu doar ca il vede “om cu parul alb” si sa nu-l oblige sa se poarte cum a “facut cu Chiuariu”, dupa care adauga ironic, ca “probabil singura jignire a fost atunci cand presedintele i-a cerut textual - sa respecte legea!”
Deci, revenind intr-o mica recapitulare... Un demnitar de prim rang il acuza pe un altul, tot de prim rang, de comportament de tip suburban, ba chiar mafiot, fara a avea insa vreo dovada, avand, in schimb, ca argument o presupusa relatare si niste presupuneri rezultate in urma unor observatii personale psihologice.
Pe de alta parte, din partea “victimei”, in numele caruia s-a facut para la presa, nu vine nicio confirmare. Dar nici vreo dezmintire. Povestea ramane in coada de peste si e “tocata” corespunzator in presa. O fi asa, n-o fi asa????... Dezbatem! Apar, apoi, din zona Cotroceniului niste dezmintiri si niste martori, niste acuze ironico-voalate de coruptie si povestea dispare in neant, asa cum a si aparut. Punct si de la capat. Azi!... Sau cel tarziu maine, incepem iar dezbaterea televizata pe tema unui alt scandal exotic, ori a unei alte marturisiri bomba. Si nimeni nu se intreaba - din media, din societatea civila, din randul politicienilor - cum a fost posibil sa se ajunga la aceasta situatie in care demnitarii de prim rang isi permit cu o nonsalanta stupefianta sa aduca acuzatii publice, fara sa aiba niciun fel de dovada, sa lanseze presupuneri ca fiind certitudini, sa se antepronunte asupra vinovatiei unora sau altora, cu mult inaintea chiar a demararii urmaririi penale, daramite a verdictului pe care doar Justitia il poate da.
Intr-o conferinta de presa recenta, Emil Boc, adica presedintele celui mai bine bine situat in sondaje partid din Romania, arunca pe piata, cu aceeasi nonsalanta stupefianta, sintagma – ministri penali! Presedintele Romaniei, adica cel mai important om in stat, il acuza pe ministrul de Justitie (la acea data - Chiurariu) ca este... mafiot. Afirmatia este facuta cu dezinvoltura intr-un interviu, iar ditamai ministrul de Justitie, adica Chiuriu, nu gaseste nimic mai bun de facut decat sa-l atentioneze pe presedinte ca mama sa (a lui Chiuariu) va fi teribil de nedumerita ca fiul ei este facut mafiot. Ori, mai recent, si mult mai putin anecdotic, presedintele acuza Parlamentul (in ansamblul sau ori numai pe cei 322 din el – nu este precizat!) ca ”a strambat Constitutia, pentru a corespunde interesului politicienilor”. {I lista exemplelor de acest fel este lunga…mult prea lunga chiar sI pentru o democratie in formare asa cum este cea din Romania.

“Opinia personala”, din ce in ce mai elastica
Din pacate, societatea civila ignora cu o inconstienta demna de o cauza mai buna, trecerea vietii politice in zona normalitatii in cea a grotescului si a haosului. Este adevarat ca demnitarii beneficiaza de imunitate pentru opiniile lor personale si este iar adevarat ca legea este vaga in definirea a ceea ce inseamna, sau ar trebui sa insemne, opinia personala. DEX-ul spune ca este vorba de o “parere personala”, un punct de vedere, o idee… Dar poti acuza un demnitar de coruptie, sa zicem, doar fiindca asa ti se pare tie sau doar asa ca un joc de imagine? Exista vreo scuza, fie ea si de strategie electorala, pentru antepronuntare publica in privinta vinovatiei unei persoane sub forma unor etichete aplicate ca niste stampile? Clasa politica corupta, ministrii mafioti, oligarhi, parlamentari care fac legi pentru infractori...sunt termeni „grei” si care, nefiind sustinuti de nicio dovada concreta, nu pot fi incadrati, chiar si intr-o abordare extrem de binevoitoare, la capitolul gafe sau a... opiniilor personale! Poate ca ar fi timpul ca aceasta problema a responsabilitatii afirmatiilor publice sa fie abordata si din alte unghiuri decat din cel ce vizeaza autocenzura morala. Si poate ca ar fi vremea ca media sa se ocupe si de consecintele razboiului dintre Palate, nu numai de artificiile generate de acesta.
In esenta, legea imunitatii este necesara in orice democratie, tocmai pentru o buna functionare a sistemului democratic, dar in practica romaneasca, s-a trecut, in ultima vreme, de mult prea multe ori, de la opinie… la abuz de opinie. Iar demnitarii nu prea dau semne ca ar dori sa renunte de buna voie la aceasta “noua facilitate”! Si dupa cum se poate observa cu usurinta, nu par prea interesati nici de efectele secundare perverse generate de aceasta modalitate de a face „politica”. Adica, de fenomene precum decredibilizarea institutiilor si a intregii clase politice si mai nou, de decredibilizare chiar a Legii in sine, ca simbol si semnificatie. Dar daca politicienii au uitat demult de autocenzura bunului simt nu ar fi cazul ca macar societatea civila sa se trezeasca la realitate? Pana la urma, politica nu este o chestiune abstracta.
Preocuparile politicienilor, competenta lor, modalitatea in care ei inteleg sa concureze, sa-si transmita mesajele, precum si esenta acestora afecteza, din pacate, intreaga societate romaneasca. Incepand, sa zicem, cu o banala crestere a pretului painii...