Anno domini 2000, decretat prin gratia dragei noastre ocarmuiri Anul Eminescu, a facut, dintr-un Eminescu blajin cum ne obisnuise pana acum, in viziunea regizorala nazdravana a lui Al. Darie, un Eminescu pocnit in moalele capului de o tornada in stil american.
Deci, “Eminescu in ploaie” – cum isi intituleaza parodicul Costache Olareanu cugetarea (“Adevarul Literar si Artistic”, 13 iunie 2000). Se porneste o polaie zdravana, intermitenta, peste niste actori cu picioarele lipaind intr-o balta galbuie pana aproape de genunchi, cu parul si barbile siroind, imbracamintea lipita de corp, infruntand supliciul dictat de “muschii” mintii regizorului spre a-l recita pe Eminescu. Te indeamna – scrie C. Olareanu – sa te intrebi daca aceasta prestatie n-ar fi fost mai inspirata in oricare alt fel, bunaoara... pe o olita de noapte. Savoarea unui titlu “Eminescu in tucal” ar intrece-o cu mult pe aceea a sintagmei sus-mentionate, si apoi am avea prilejul unic de a-l parodia pe Napoleon la Varsovia, la intoarcerea din aventura moscovita: “De la Eminescu in tuhaus (inchisoare, n.r.) pana la Eminescu in tucal nu e decat un pas”. Caci, sa ne intelegem asupra termenilor: asezamintele de refacere a sanatatii poetului in ultimii ani de viata ofereau niste parametri de confort deloc superiori celor intalniti in stabilimentele noastre de penitenta.
Dar sa ne intoarcem la anul 2000 si sa urmarim in continuare evolutia ceremoniei de sabat a sarbatoririi lui Eminescu. Ploaia continua sa se rostogoleasca nemilos peste actori – trei la numar – si peste frumoasele actrite – doua – care continua sa recite cu indarjire, parca dorind a sublinia ideea unui Eminescu mai tare, vrednic de a iesi invingator din orice supliciu. Este geniala lipsa de inspiratie a viziunii regizorale, daca nu, eventual, o atitudine a lui A. Darie de consimtamant la onoarea de detractor al lui Eminescu.
O regula in elaborarea oricarei piese de teatru este ca, daca introduci un pistol in actul intai, in cel de-al treilea musai sa se traga. Regizorul a gasit nimerit sa introduca in scena femeia – “Cherchez la femme” si ajungi fara dificultate la dezlegarea oricarei enigme. Asa se face ca, la un moment dat, una dintre doamne sa intre realmente in rolul care salveaza de la pieire orice improvizatie necondimentata... Dar – deceptie si la acest punct culminant, pentru toti ochii iesiti din orbite a la C.A. Rosetti. (Deceptia avea sa-i fie ultima din viata lui Costache Olareanu.) Trupul gol al femeii oferi spectatorilor doar spatele sau; nestematele partii din fata (daca le-am inventaria numai dupa replica marelui interpret al lui Pintea Viteazul, adresata daca nu gresim fiicei lui Caragea Voda: “averea dumitale, domnita, doua buzisoare, doua tatisoare”) fiind rezervate, fireste, regizorului.
O ilustrare cum nu se poate mai elocventa a confuziei de valori ce domneste in organizarea teatrului modern. In teatru, cei care duc greul activitatii, dramaturgii si actorii se afla in stare de semianonimat, in vreme ce nu auzi vorbindu-se elogios decat despre regizor. Concluzia este o enorma nedreptate, care dainuie in teatru de cand s-a creat aceasta opinie, ca regizorul este totul, ca el trebuie sa ia caimacul in orice imprejurare, sa motroseasca dupa bunu-i plac orice lucrare dramatica, adesea intr-o flagranta ignoranta si lipsa a unui minimum de dotare culturala, sa-si impuna o viziune anapoda si sa aiba partea leului din toate. Iata, in schimb, ce noteaza Nicolae Scarlat (ABC, 10 august 2000). “Teatrul in general, de cand exista pe lume, poate functiona in orice conditii, in absenta altor persoane cu exceptia actorilor. Pot sa fie regizori sau pot sa nu fie. Regizorul a fost inventat in ultima suta de ani”.